CUVANT INAINTE

Tot poporul a fost in libere numai eu m-am chinuit sa-mi fac eseul despre “idealul de frumusete”, studiind carti groase si grele. Stiu ca au fost interzise de ministerul invatamantului exercitiile in timpul sarbatorilor de iarna si temele de vacanta dar eu nu am vrut sa renunt la exercitii, mai ales la cele fizice. De cand Andaa si si Adaam s-au lasat de fumat au capatat o energie… wow. Si tot pe mine ma pun la treaba. Au si inventat niste denumiri pentru partidele lor de… exercitii fizice, ca sa nu le incurce dar asta e alta discutie. Marele meu noroc a fost cu scenarista. Asa cum se face in lumea grabita si cam lenesa a computerului cu internet, cel mai simplu a fost sa copy/paste eseul ei si sa-l prezint sub numele meu. Cat am luat?! Zeceeeeeeee!L-am postat si aici ca sa-l copy/paste si voi pentru la scoala ca fiind al vostru. Ce ziceti?! God job, isn’t it?! Si vedeti ca am glumit. Nu cred ca ar fi incantata sa faceti asta… Spunea ceva de copyright. Prostii…:)

Stil Moda Costum – o idee despre frumos
iulie 24, 2007 by scenarista

IDEALUL UMAN, TEL AL ARTEI

“Ideea pe care omul si-o face despre frumos se intipareste in toata gateala lui, ii boteste sau ii scrobeste haina, ii rotunjeste sau ii indreapta tinuta si, cu timpul, se insinueaza subtil in trasaturile chipului. Omul sfarseste prin a semana cu ceea ce ar vrea sa fie”, scria Baudelaire.
Idealul uman de frumusete catre care tinde o anumita colectivitate, la un anumit moment dat al istoriei sale, devine, astfel, idealul estetic al epocii. Acest ideal, general–valabil angreneaza rezultantele sociale si economice, cutumele societatii respective si defineste caracterologic natia si timpul pe care le reprezinta. Atent la comportamentul uman, un alt titan al literaturii franceze, Honore de Balzac, declara ca un cercetator interesat de costumele unui popor, este nevoit sa studieze, in primul rand, “istoria cea mai nationala cu putinta” a acelui popor.
De milenii, vesmantul, care la origini aparuse doar pentru a-l apara pe om de vitregiile naturii, devine simbolul situatiei economice si politice ale unei natii sau a unei grupari sociale si diferentiaza radical clasele (este evidenta tendinta utilitara a vesmintelor populare si faptul ca ele nu sufera transformari majore, in decursul timpului).
Mai mult decat atata, “fiecare cultura si-a conturat chipul unui erou preferat, ale carui infatisare si fizionomie morala au fost descrise in literatura si teatru si a fost reprezentata concret in picturile si sculpturile marilor maestri.

Velasquez Don Diego – Infanta Margaretha Theresa

”Fiecare epoca este, deci, dominata de acest important erou, iar vizualitatea epocii respective se regaseste in idealul de frumusete reprezentat de eroul in cauza ca, de pilda, in antichitate, Apollo sau Venus. Omul va dori sa-i semene eroului in infatisare, in fapte si, astfel, va lua nastere un nou “look”, un nou stil, o noua moda care, toate, se vor rasfrange asupra vietii cotidiene, asupra comportamentului socio-politic, asupra spiritualitatii si a artei, in general. A-i semana eroului, a-i semana naturii, nu inseamana altceva decat a-i lua in stapanire. Una dintre vocatiile civilizatiei este aceea de a sluji si a lua in stapanire realul.
“Nu e mimesis-ul baza unei estetici ?” se intreaba Rene Huyghe, in “Dialog cu Vizibilul”. Nu e frumusetea scopul suprem al omului si al artistului ?! se intreaba teoreticienii si esteticienii.
In fine, omul si-a creat idealul, stilul, moda, sau s-a lasat creat de ele ?!

Odata cu aparitia omului, apare si actul artistic. Epoca primitiva cuprinde inceputurile dezvoltarii societatii si primele manifestari ale artei. Ea este alcatuita din epoca pietrei: cioplite (Paleoliticul 40000 – 10000 i. de Hr.); slefuite (Neoliticul 7000 – 2500 i. de Hr.) si epoca metalelor.
Idealul uman este dat de ocupatiile omului primitiv: de posibilitatea de a-si procura hrana (vanatoare, agricultura rudimentara) si de necesitatea de a se proteja impotriva fenomenelor naturale, impotriva atacului animalelor si al celorlalte grupari umane. “S-ar putea ca depozitele de grasime sa fi fost insemnul bunastarii, al superioritatii ravnite, alcatuind un ideal de frumusete“ afirma Adina Nanu in volumul sau referitor la costum (de pilda, Venus din Willendorf, Viena). Femeia dorea sa atraga barbatul, iar barbatul sa respinga dusmanul.
In preistorie, costumul ramane functional. Blanurile si pieile animalelor erau folosite pentru a-l feri pe om de intemperii si de coltii fiarelor. In plus, invesmantarea in aceste blanuri “imprumuta” omului neanderthalian vigoarea animalului, sporindu-i forta. Astfel, costumul devine un mijloc de aparare si de semnalizare. In functie de temperatura, vesmintele puteau fi facute si din fibre vegetale (in zonele calde). Razboiul de tesut apare inca din Neolitic.
Arta apare cu un scop precis: imbunarea fortelor naturale. Suprematia animalelor este dovedita de peretii pesterilor unde sunt scrijelite cu pietre ascutite sau, mai tarziu, pictate cu oxizi colorati, reprezentari ale animalelor: bizoni, boi, cai, reni (reprezentari simplificate, generalizate, geometrizate).
Roata olarului reprezinta o adevarata revolutie pentru omul primitiv. Ceramica devine din ce in ce mai bogat ornamentata; in special cu figuri geometrice. Apar bijuteriile si obiectele de cult.
In Antichitate, omul incepe sa devina constient de sine. Diferentele dintre clasele sociale se adancesc, iar idealul uman capata noi valente, specifice diferitelor culturi si zone geografice: Egiptul, Grecia, Imperiul Roman, China, Japonia, India, Persia. Civilizatii diferite, comunitati diferite, stiluri de viata si credinte diferite. Deja, religia isi spune cuvantul, iar cultul mortilor devine important. Preamarirea zeilor, ofrandele, sacrificiile, toate alcatuind ritualuri ciudate, incarcate de magie si misticism.
Maretia, forta si permanenta Egiptului erau reprezentate plastic de mormintele si templele cu forme geometrice regulate, statice, ca piramidele. “Sculptura si pictura fixau aspectele durabile ale infatisarii omului, in compozitii clare, cu volume compacte, folosind materiale trainice”. Idealul uman era in concordanta cu armonia cosmica, echilibrul suprem intrupate in figura zeului-faraon care intruchipa perfectiunea: ”proportii perfecte, tinuta solemna fixata in legea frontalitatii – expresie de liniste netulburata de pasiunile pamantesti. Costumul sublinia maretia prin supradimensionari, compozitia simetrica, bogatia decoratiei”. Vesmintele antice egiptene modelau sculptural trupul, in volume mari stilizate “cu linii drepte si curbe regulate”. Costumul faraonului era gandit pentru a fi vazut de la distanta, iar prin modul lui de realizare, supradimensiona statura (prin tiare, peruci voluminoase, sau robe largi). Bineanteles, nu toate paturile sociale beneficiau de aceleasi vesminte. Omul de rand purta doar un simplu drapaj in jurul soldurilor, cu falduri masate in fata. Preotii erau clar departajati de restul populatiei, datorita blanurilor de leopard purtate pe umeri. Pana in 1900 i. de Hr. rangul social va impune moda vestimentara. Faraonul si sotia acestuia erau purtati in care alegorice luxuriante, pentru a impresiona masele. Pe cap purtau diademe cu insemnul cobrei (simboliza intelepciunea) si in dreptul barbiei aveau agatate barbi tronconice false (insemnele conducatorilor). Machiajul si bijuteriile erau foarte importante.
Piramida si triunghiul sunt prezente in toata arta: in structura si in vestimentatie. Linia generala este aceea a triunghiului, motivul Egiptului Antic. Pictura, sculptura, arhitectura, totul se incadra in triunghi sau con (in intregime sau pe elemente componente, acolo unde era cazul). Statuile sunt geometrizate, masive, fara plin si gol, iar in pictura, elementul uman, des intalnit, era prezentat ca om tipic (nu existau morfologii individualizate) cu capul in profil, un singur ochi pe-o parte a fetei, trunchiul vazut frontal, dar picioarele in profil, cu pasul stang inainte (“spre moarte”). Timpul era esalonat pe benzi (pictura in friza) care descriau intamplari eroice din viata faraonului, dar si simple preocupari (de cele mai multe ori, agricole) din viata oamenilor simpli. Si in pictura, ierarhia isi spunea cuvantul: faraonii si personajele de rang erau supradimensionate comparativ cu sclavii care erau scunzi si insignifianti. “Atat sculptura (rond-boss) cat si artele grafice tind astfel sa creeze forme capabile sa exprime si sa pastreze complet si in adevar esenta si atributele fiintelor”.
In Grecia s-a dezvoltat, incepand din secolele IX-VII i. de Hr., civilizatia elenica, “element constitutiv findamental al civilizatiei europene”. Instaurarea timpurie a democratiei, reduce prapastia dintre extremele sociale iar dezvoltarea economica creeaza un stat puternic. Spre deosebire de Egipt si Mesopotania, templele si statuile grecesti erau mai intimiste si nu impresionau prin dimensiunile zdrobitoare. In schimb, erau armonioase, cladite pe masura omului.
“Frumusetea era asociata structurii compozitionale clare, stilizarii de ansamblu a formelor”. Ea este scopul suprem al artistului si este dependenta de “simetria tuturor partilor corpului, a raportului acestor parti intre ele si a fiecareia dintre ele cu intregul”. Grecii antici aplica, pentru prima data tratatul teoretic asupra artei – “Canonul”, pe care sculptorul Doriforului, Policlet din Argos, l-a daruit Greciei. Astfel, Grecia Antica “a conferit luciditate principiilor care se aflau deja implicate din instinct in Venus din Lespugue; pe de-o parte a facut din ea telul artei ; pe de alta i-a dat o expresie riguroasa, prin raporturile proportiilor pe care le-a situat la baza armoniei”. Spre finele mileniului al doilea (i. de Hr.) cuceritorii veniti din nord cotropesc Grecia unde se instaleaza o noua civilizatie. “Timp de aproape doua veacuri domneste o arta total abstracta, in care spiritul decorativ se manifesta prin savante compozitii alcatuite in intregime din linii ce se frang” (Pierre Devambez “Istoria Ilustrata a Picturii”). Idealul de frumusete in antichitatea greaca este dat de admiratia pentru Apollo si Venus, pentru trupul tanar, sanatos, armonios, sculptural. Grecul jinduieste la asemanarea cu modelele. El nu si-a imbracat costumul , ci doar si-a acoperit trupul. Hainele erau foarte sumare, “realizate in sistemul specific grecesc, prin draparea tesaturilor necroite”. “Costumul modela volume cilindrice, statice, animate de culoarea motivelor decorative tesute in materialul suplu dar gros al stofei, gen homespun”. La barbati, barba era insemnul varstei mature, iar pe cap, parul lung, bogat, era rulat in coc sau impletit in coada. Chitonul (tunica) dreptunghiular, prins pe umar, era scurta pentru uz zilnic si lunga pentru ceremonie. La femei, parul era strans in coc, sau era lasat in suvite ondulate.
Cu toate ca n-au supravietuit decat rare exemple de pictura antica, se observa clar cum a fost abordata problema realului. Astfel, “imaginea se stabileste de la sine intre ceea ce percepem si mijlocul de transcriere”. Redusa la extrema simplitate a inceputurilor, transpunerea se face prin linie. “ Cea dintai pictura, a observat Leonardo da Vinci, a fost doar o linie trasa in jurul umbrei unui om lasata de soare pe un perete”. Multa vreme, pictorii au folosit tehnica “umbrei directe pentru a realiza in mod automat transpunerea relului in plastica, atat de greu de conceput”.
Roma se constitue ca republica la finele secolului al VI-lea i.de Hr., fiind cel mai mare imperiu al Europei antice. Se dezvolta o remarcabila civilizatie si cultura: romanii au construit sosele, apeducte, au construit stadioane, bazilici si temple de mari dimensiuni, deseori cu planuri rotunjite, cu ziduri masive si deschideri in arcuri semicirculare, ca cele de la Colosseum. In idealul uman, “romanii erau mai putin inclinati sa caute frumusetea atemporala, pretuind mai degraba virtutile utile ale statului: forta de convingere a oratorului, barbatia si stapanirea de sine a militarului. Tipul preferat era sportiv, dar mai vanjos decat cel grecesc, cu umeri mai lati, gatul mai gros, iar costumul amplifica ponderea si prestanta”. Femeia trebuia sa fie frumoasa, armonioasa si echilibrata. Costumul ei a ramas mai departe de croiala greceasca, folosind in plus, modele si materiale orientale. Vesmantul traditional reprezentativ, toga, latea silueta mascand corpul prin pliurile scurte. La costumul feminin amplificarea era obtinuta prinsuprapunerea mai multor straturi drapate drept, ca si prin purtarea unor peruci monumentale. Toga era prinsa pe umar printr-o fibula. In picioare, purtau sandale. Treptat, toga a fost inlocuita cu piese vestimentare mai practice.
Ca si arhitectura, sculptura sublinia puterea si maretia imperiului. Basoreliefurile reprezentau scene reale, fapte de arme, scene de asediu (in frize, pe trunchiul columnelor, pe zidurile cladirilor). In sculptura rondbos au stralucit prin portrete originale si foarte apreciate. Scene pictate, din mitologie, de o rara frumusete au fost descoperite la Pompei, Herculanum si Stabia (pictura de zugravi). Ca si grecii, ei au pictat iscusit pe vasele de ceramica, scene din viata eroilor legendari sau din istoria popoarelor. Cele mai obisnuite vase, la romani, erau amforele nesmaltuite.
Pe fondul artei grecesti si romane, cu certe influente orientale, (”preponderente in artele decorative de o bogatie fabuloasa”) se formeaza arta bizantina, cu caracter profund religios. Este vorba despre arta care s-a dezvoltat in Imperiul roman de rasarit (Imperiul bizantin), cu capitala la Constantinopol (Bizant), intre secolele al IV-lea si al XV-lea, imperiu care a cunoscut o epoca de mare inflorire artistica in vremea imparatului Iustinian.
Datorita patrunderii crestinismului, viata spirituala a bizantinilor este deviata, exclusiv, spre religie, iar viata sociala va purta marca austeritatii exacerbate. Toate acestea se vor reflecta in arta si costum si, bineanteles in idealul uman al epocii – Hristos, inconjurat de alaiul de sfinti (prezentati artistic dupa rigurosul canon de la Muntele Athos). Astfel, potrivit conceptiei teologice, sufletul divin trebuie separat de trupul pacatos. Accentul este pus asupra ochilor (oglinda sufletului), iar corpul este mascat prin tesaturi rigide. “In arta, interesul pentru armonia proportiilor a disparut, inlocuit cu retete practice pentru executarea picturilor bisericesti”.
In costum, stratificarea sociala era precis indicata prin semne ierarhice (dungi, cercuri, patrate, broderii). Era moda “reprezentarilor simbolice, a formelor abstracte, hieratice, lipsite de relief, din linii drepte si planuri seci, dar pastrand volume mari, monumentale”. Materialele folosite la executarea vesmintelor erau deosebit de scumpe, rigide, cu modele mari simetrice, cu figuri geometrice regulate (influenta siriana), sau cu motive animaliere fantastice (pasari, dragoni, lei inaripati, vulturi cu doua capete, emblema Paleologilor). Predominau broderiile, picturile si incrustatiile cu pietre pretioase si perle.
In pictura sau mozaic (specific epocii) figura umana era prezentata cu ochi mari si sprancene arcuite, cu orificiile nazale si gura stramte, austere (intr-o atitudine de necomunicare), iar la barbati, era aproape nelipsita barba salbatica, stufoasa, care acoperea obrazul. Ca si nasul sau mainile, trupul era subtire, alungit, emaciat (epurat de pacatele carnale). In toata arta, tendinta omului de a semana cu sfintii era izbitoare iar peisajele sugereaza locuri stranii, nepamantene (perspectiva inversa, natura schematica, stilizata, linia orizontului mai sus, ori mai jos),conventionale (pentru a nu da senzatia de volum).
Ca prim stil international, stilul romanic (sec. X-lea – XII-lea) se manifesta, cu precadre in arhitectura, prin castelul intarit (fortareata), prin constructiile masive cu zidul plin, solid, avand deschiderile foarte mici, prin cetatile de aparare prevazute cu creneluri, construite in zone mai inalte si inconjurate cu canale. Idealul de frumusete, care exprima puterea si bogatia, era privilegiul stapanitorilor razboinici si al marilor biserici crestine. In perioada romanica apare cavalerul, puternic, majestuos, imbracat in camasa lui de zale, cu parul lung si barba stufoasa adumbrindu-i figura masiva. El are un trup statuar si picioarele bine infipte in pamant (exponent al armatei care apara cetatea de navalirile popoarelor migratoare). Costumul militar “proteja trupul, dand cavalerilor o infatisare agresiva” si era alcatuit din armura (dezvoltata in vremea cruciadelor) si un fel de husa cu emblema castelului; pe cap, casca metalica de forma emisferica (precum boltile semicirculare ale arhitecturii romanice). Costumul era potrivit ierarhiei feudale. Imparatul avea aceleasi vesminte ca si episcopul, deosebite prin insemnele puterii lumesti (coroana, sceptru, sabie, glob pamantesc) si prin luxul fastuos, preluat de la bizantini, de cele ale plebei. Materialele erau mai putin nobile decat la bizantini: predomina stofa de lana garnisita cu tesaturi mai scumpe, drapata in falduri moi si ample, amintind de corporalitatea cladirilor. Taranii continuau sa utilizeze doar panzeturi si stofe de casa ingalbenite cu sofran iar imbracamintea era practica, scurta si stramta.
“In etapa urmatoare a civilizatiei europene, orasele – municipii medievale, adapostind cetateni liberi si negustori, au devenit focarele vietii noi”. Datorita teritoriului limitat (cetatea era inconjurata de puternice ziduri de aparare), apare necesitatea construirii pe verticala. Orasenimea incepe sa-si spuna cuvantul in arta si costum incalcand ordonantele care-i interziceau purtarea unor tesaturi si blanuri scumpe. Incepe perioada gotica (sec XII), “perioada nervurilor de piatra si a pantofilor ascutiti”. La curent cu metodele orientale, europenii aflasera metode utile pentru constructiile in inaltime, arcul frant si pentru confectionarea unor noi modele de haine.
Idealul de frumusete umana evolueaza odata cu stilul arhitectonic, in care verticala devine element de baza si este dat de imensele averi acumulate, care puteau fi cheltuite inca din perioada adolescentei, la nobili. Astfel, era la moda silueta tanara, adolescentina chiar, silueta inalta, efilata, care se curbeaza in forma de “s”, in conformitate cu goticul flamboiant (motivul flacarii).
Linia curba a arcadei din perioada romanica se frange, dand nastere ogivei, boltile semisferice devin bolti stelate, datorita pilastrilor fasciculati, cladirile se inalta, ametitor, pierzandu-si turnurile ascutite printre nori, precum varfurile coifurilor purtate de femei se pierdeau in transparenta voalurilor diafane. Zidurile solide, cu ferestre meschine devin niste “schelete de balene uriase”, configurand jocul plin – gol, arcul butant preia greutatea cladirilor. Totul capata eleganta si rafinament, dar si o nota de instabilitate – caracteristica a goticului.
Conform stilului general, costumul se strangea pe corp pentru a-l face cat mai subtire si, neaparat, era alcatuit din mai multe straturi si croieli, colorate diferit, pentru ca silueta, uneori plinuta, sa nu se distinga foarte clar (costumul putea fi comparat cu un vitraliu). La femei, rochia se umfla in dreptul abdomenului (pentru contrast), iar talia urca spre rebordurile costale (pentru crearea iluziei de inalt si slab). Barbatii purtau ciorapi-pantalon inchisi la culoare si prinsi cu jartiere, iar in picioare aveau pantofi cu botul extrem de lung si ascutit, uneori prins de glezna cu lantisoare sau snururi. Foarte importante erau beretele, turbanele sau bonetele, glugile cu mot, toate ciudate si amuzante. La barbati, parul era retezat sub urechi, iar la femei era strans (uneori se epila parul deasupra fruntii, pentru a prelungi figura). Vizual, totul trebuia sa para subtire, inalt, vertical, agitat, instabil, gata sa-si ia zborul spre cer.
Nu acelasi lucru se intampla incepand din secolul XIII, in timpul Renasterii, cand se produce o puternica revenire la traditiile antichitatii, cand personalitatea umana si opera personala reprezinta elementele primordiale in cultura (in Gotic – opera orchestrei). Noile descoperiri geografice largesc orizonturile, iar dezvoltarea artei se face pe coordonate rationale. In 1450, ia nastere la Florenta, sub patronatul familiei de Medici, Academia Neoplatoniciana, frecventata de personalitati ilustre ale culturii. Artistii Renasterii au preocupari diverse, studiaza si , uneori, sunt atinsi de melancolie, “maladie” care va dainui epocii. Cultura capata o mare efervescenta, toate ramurile artei si stiintei sunt onorate de nume celebre, de “titani” precum: Leonardo, Giotto, Michelangelo, Raffael, Tizzian, El Greco.
Stilul arhitectural este de inspiratie greco-romana, opus celui gotic. Cladirile sunt reduse la proportiile umane si au orizontala bine accentuata sugerand stabilitate si forta. Motivul predominant este cercul, simbolul perfectiunii. Il regasim in deschiderile semicirculare, in cupolele circulare, in ceramica, podoabe (perla, camee), costum.
Idealul de frumusete este si el opus celui gotic. Primeaza omul voinic, echilibrat, intrupat in “lucrari ca Moise de Michelangelo sau Venus de Tizzian. Pictorii si sculptorii puneau in valoare vitalitatea, vigoarea trupeasca si forta gandirii creatoare, prin supradimensionarea siluetei generale si prin efectul de bloc masiv, dat in viata zilnica de vesmintele ample”. Era preferat adultul, omul realizat, cu prestanta si incredere in sine, “cu miscari largi, linistite, nobile – grandezza“. Costumul se conforma idealului, iar materialele erau alese special pentru a mari volumele: catifea, matase grea sau stofa tesuta cu motive mari (de exemplu rodia in retea). Hainele aveau manecile bufante, supradimensionate, iar talia era ingrosata intentionat. Ciorapii-pantaloni ai barbatilor s-au deschis la culoare, pentru ca picioarele sa para mai puternice, iar pantofii din piele aveau botul patrat. In general, elementele costumului se orienteaza catre patrat si sfera, iar, pe cap, beretele si palariile subliniaza orizontala si cercul. Era la moda mantaua scurta tivita cu blana (cea lunga era rezervata invatatilor sau batranilor). Apar pantalonii bufanti, pana la genunchi si pliseurile. Culorile folosite erau cele de baza (rosu, albastru).
Cuvantul baroc vine din limba spaniola: este numele unei perle asimetrice, gasita in scoici cu cochilie informa. “Arta Contrareformei, baroca, a fost asemuita cu aceasta scoica stramba, asimetrica”. Contrastand cu formele simple, armonioase ale Renasterii, Barocul tinde spre monumental, spre grandios, spre tot ce poate impresiona. Epitetele exagerat, declamatoriu sunt potrivite epocii. Lipsa de sobrietate si exagerarile au impins arta pe calea conventionalismului si au indepartat-o de viata. Personajul baroc, in idealul sau uman, pare nefiresc, cu gesturi teatrale, cu miscari si expresii agitate, elemente regasite in ornamentatie, mobilier, costum. El reprezinta fiinta superioara prin har divin, distanta si inaccesibila. Bineinteles, toate acestea erau apanajul clasei conducatoare, al curtii regale.
In Franta, in imensa sala tapetata in oglinzi a Palatului Versaille, Louis XIV se “ridica” pe verticala deasupra curtenilor, datorita pantofilor cu talpi si tocuri inalte, datorita imensei peruci “care-i facea un cap leonin, iar pe orizontala ocupa un loc mare in spatiu prin gesturile largi subliniate de mansetele late si de bratul sprijinit, eventual, de un baston”. Arta baroca s-a dezvoltat cu precadere in Apusul si in Centrul Europei in secolul al XVII-lea, ca reactie la Reforma. Urbanistica a luat avant, artele decorative au inflorit, interioarele au devenit din ce in ce mai somptuoase iar sculptura s-a bucurat de o pretuire deosebita. “S-au facut basoreliefuri si statui numeroase de bronz, marmura alba si stuc”. Barocul impune luxul si abuzurile ornamentale (la mobila, tapiterie, podoabe). Motivele complicate si intortocheate: ghirlande, palmete, frunze, flori provin de la curtea lui Louis XIV si creeaza o moda preluata, apoi, in restul Europei, chiar daca nu aveau valoare artistica, fiind lipsite de originalitate (majoritatea importate dupa decorurile romane, ale Renasterii, sau ale artei orientale).
Costumul gotic diferentia evident clasele sociale: “nobilimea se distingea de vulg prin marimea nefireasca a siluetei (…) prin bonete inaltate, cu panas, fuste pe cercuri de sarma”, prin vesmintele care mareau volumul. Incomode, proclamau privilegiul de a nu munci. “Aspectul cel mai somptuos era atins de tinuta feminina de curte spaniola. In picturile lui Velasquez infantele par coplesite de carapacea imensa a perucilor si rochiilor rigide in forma de clopot, din matasuri si catifele scumpe.”
Daca stilul rococo integreaza, armonios, arhitectura in natura, facand-o mai intimista, nu acelasi lucru se intampla costumului. La inceputul secolului al XVIII-lea, in Europa arta ramane in slujba aristocratiei feudale si, ca in toate epocile de dominatie a aristocratiei, “varsta preferata a elegantilor zilei, era foarte tanara, aproape de adolescenta, iar calitatea cea mai pretuita era gratia pusa in valoare in dans”. Ca ideal de frumusete, femeia trebuia sa fie miniona ca o papusa, cu proportii de copil, “cu cap rotund si expresie de candoare afectata, cu umeri stersi, membre cilindrice, extremitati efilate”. Ca si femeia, barbatul trebuia sa aiba aspectul fragil, trasaturile si statura delicate, intr-un cuvant, sa aiba o efeminare vizibila. Pastrarea iluziei tineretii presupunea luarea unor masuri de mascare a ravagiilor timpului. Astfel, “incaruntirea era prevenita de pudrarea parului sau perucii, oboseala fetei era ascunsa de machiaj, ridurile gatului de zgarda din panglici sau dantele, trupul era mentinut de corset si fusta pe sarme”. Pentru prima data, apar culorile pastelate in costum, in tapiterie si in tapet si tot pentru prima data apar bibelourile (urmase ale statuetelor de cult), care incep sa fie expuse in vitrinele din interioare. Vasele de Murano sunt impodobite abundent, ca si vesmintele, cu funde, frunze, scoici si alte motive intortocheate, doar ca din sticla. In ele gasim ritmul capricios, fara o norma precisa al decorarilor de interior, neobisnuit de libere si de arbitrare. Natura salbatica dar intimista si calda, linistitoare, inunda, nu numai curtile si parcurile, dar si interioarele. Peretii sunt sinuos strabatuti de ghirlande si vrejuri aurite si asimetrice, mobilierul are muchiile arcuite, curbe, formele, in general au contur neregulat, in “s”, ori cu profil de vioara (violonat). De aceea “au fost asemuite, in mod ironic, mai tarziu, cu marginile capricioase, neregulate ale pietrei sparte”, rococo venind din cuvantul francez rocialle, care inseamna “piatra sparta”.
In Franta, la finele secolului al XVIII-lea, in focul revolutiei a incetat sa mai fie admirat nobilul pudrat si gratios. Astfel, a aparut pe scena istoriei o noua tinuta, “cea a republicanului plebeu, numit sans-culotte” cere purta in locul bufantilor pana la genunchi, pantaloni lungi si largi. Era perioada in care se descoperea frumusetea trupului, pe care vesmintele nu trebuiau sa-l ascunda. Noul ideal uman al revolutionarilor a fost intrupat in picturile lui Louis David, ca pilda de virtute cetateneasca si eroism iar omul trebuia sa fie robust, natural, armonios, potrivit principiilor umaniste, democratice ale Romei republicane. In realizarea costumului, silueta feminina (merveilleusa) tindea sa semene cu cea a unei statui de marmura, “prin drapajul de tesaturi albe transparente, muland corpul”, iar silueta masculina (incroiable) tindea spre asemanarea cu Hercule si Napoleon Bonaparte, imprumutand elemente din vestimentatia acestuia din urma.
Ca si in cazul Clasicismului, curentul romantic are o pronuntata latura realist – prograsista, canalizand nazuintele si aspiratiile artistilor. Aceste curente artistice se bazeaza pe observarea vietii, dar, odata cu trecerea vremii, apare insa in curentul romantic o orientare retrograda (refugiul in trecut, in irational). Clasicismul este influentat de arta clasica greceasca, de cea de la Pompei si de cea etrusca. Reprezentantii romantismului pun accentul pe sentimentele nobile si inaltatoare ale omului, pe pasiune si nelimitata fantezie. Spiritul inaintat, novator a adus multe prefaceri in tehnica picturii. Daca la clasici, tusele nu se observa, la romantici, acestea sunt accentuate, vizibile, de cele mai multe ori rezultate dintr-o pensulatie, cu o pasta abundenta. Lucrarile capata, astfel, mai multa prospetime, expresivitate si stralucire. Multi dintre romantici au predilectie pentru redarea starilor sufletesti de un pesimism bolnavicios. Seful curentului romantic in pictura a fost Eugene Delacroix, care isi afirma pentru prima data marele talent cu lucrarile inspirate din «Divina Comedia» (Dante). In secolul al XIX-lea, idealul de frumusete se manifesta in arta prin aspectul descatusat, marcand viziunea ideala asupra omului – “un suflet fara trup, un inger, iar costumul urmarea sa transforme fiinta vie intr-un vis fara substanta, parca rod al fanteziei”. La noi, cea mai romantica figura ramane aceea a lui Nicolae Balcescu, sufletul revolutiei din 1848. Astfel, romanticul avea privirea arzatoare, chipul spiritualizat, consumat de trairi intense. Costumul contrazicea natura, stergea lina fireasca a articulatiilor, modeland o silueta voit diferita de cea antichizanta.” Predilectia pentru natura salbatica se manifesta prin aparitia de floricele pe rochii, ca si in epoca rococo. Trebuia oglindita sensibilitatea sufleteasca, gratia, si nu forta fizica. Barbatul purta frac, pantalon care se stramteaza spre glezne, iar la gat esarfa sau cravata. Apare «cilindrul» – palaria din fetru, legata cu panglica.
Fata de romantismul retrograd, realismul este in opozitie, dar continua linia romantismului progresist, de aceeasi orientare. Este perioada modei burgheze, a “respectabilitatii” afisate de oamenii de afaceri. Idealul uman parea sa se maturizeze, sa atinga varsta gravitatii, a solemnitatii, exprimata prin forme severe, impunatoare. Dezvoltarea industriei capitaliste transforma costumul burghezului instarit intr-un “cos de fabrica”, datorita austeritatii si a formelor tepene, datorita “tilindrului”, a manecilor si pantalonilor tubulari si a culorii dominante a hainelor care era negrul. Incepand de acum, moda masculina va ramane aceeasi, cu trasformari minime, de la o epoca, la alta. Femeia, oglinda bogatiei acumulate de barbat, este nevoita sa poarte, insa, rochii complicate si scumpe, croite din zeci de metri de material. Sotia devenea, ca si caleasca sau vitrina din salon, mijlocul de afisare a rangului social al sotului. Astfel, dupa 1850 costumul s-a amplificat si s-a incarcat: “pe trup, peste lenjeria bogata (camasa, corsetul si pantalonii lungi cu dantele, vizibili la fetite), se imbraca rochia cu corsajul ajustat, cu decolteu larg pentru seara, ziua acoperit de pelerina «berthe» cu manecile stramte la umar, largindu-se la incheietura, cu fusta involta, cu volane orizontale. In pictura , inovatia nu a constat in gasirea unui nou limbaj artistic, ci in reflectarea aspectelor pozitive, sau negative din contemporaneitatea sociala. Corot continua traditia peisagistilor francezi, Millet este socotit pictorul taranimii franceze, Daumier continua trditia graficii folosind si tehnica litografiei, Courbet picteaza figuri solid construite, personaje reale.
In deceniul al 7-lea al secolului XIX-lea, la Paris, apare Impresionismul. Pictorii nu s-au mai multumit sa oglindeasca realitatea concreta, ci o realitate asa cum aparea ea simtirii si sensibilitatii lor. Panzele redau impresia artistului despre lumea inconjuratoare, cu ajutorul culorii si al luminii create prin culoare. Dealtfel, denumirea curentului vine de la panza lui Monet, «Impresie, rasarit de soare». Impresionistii ataca pictura oficiala, si pentru prima data, tabloul nu mai e ilustrarea convingatoare a unei teme sau a unei idei, ci doar o frumoasa pictura. Ei picteaza in aer liber nu numai studii ci si tabloul definitiv. “Tot ceea ce e pictat direct si la fata locului are totdeauna o forta, o putere, o vioiciune de tusa pe care nu le mai regasesti in atelier”, spunea Boudin. Reprezentantii noii picturi nu manifesta aceleasi preocupari, dar exista ceva comun intre Degas, Cezanne, Monet, Berthe Morisot, Renoir, Pissarro, Sisley: “toti sunt ostili picturii oficiale, toti refuza subiectele istorice, mitologice, sentimentale, dupa cum resping coloritul sumbru si forma linsa” . Nimic altceva decat aparentele fugitive. Numai ceea ce se vede, nu ceea ce se stie. Pentru ei realul e doar un produs al luminii, si, ca atare, il reprezinta doar cu ajutorul tentelor pure, obtinute prin descompunerea ei. “Astfel, si umbrele devin culori (albastruri, nuante de verde, violeturi), iar pictura devine luminoasa, tinzand sa se insufleteasca”. Idealul de frumusete tinde sa se elibereze de incorsetarea precedenta.
Costumul masculin se mai degajeaza, iar femeia isi scoate imensa crinolina de sub fusta care ramane plata in fata si cu trena triunghiulara din profil. Poala ramasa mai lunga, incomodand, era uneori suflecata si prinsa cu benzi, lasand sa se vada pantoful, fapt senzational in epoca. Fusta creata pana la genunchi, peste pantalonii lungi bufanti, propusa de Miss Amelia Bloomer – o americanca cu vederi revolutionare – a sfarsit ridiculizata pe scenele teatrelor de revista de la Paris (“blumeriste”). Fusese doar un capriciu pasager al modei. In contrast cu luxul celor avuti, aspectul mizer al saracimii parea izbitor. Muncitorii industriali imbracau, adeseori, la lucru, bluza de panza albastra a taranilor francezi si sapca, devenita, mai tarziu, un insemn al proletariatului.
“In ultimul sfert al secolului XIX-lea si pana la primul razboi mondial, Europa a cunoscut o perioada de pace si relativa bunastare – la belle epoque. “ Lumina electrica, tramvaiul, telefonul, cinematograful dateaza toate din ultimul deceniu al veacului trecut. Deschizatori de drumuri, arhitectii si decoratorii au mers pe cai diferite. Influenta baroc – fantastica pentru Gaudi si Guimard, sau prevestind cubismul, precum Hoffman sau Sullivan. Curente noi, ca Irationalismul invadeaza lumea culturala. Constructiile, ca si obiectele pareau a se transforma, trecand in regnul vegetal sau animal. “Scheletele metalice, rampele scarilor, mobilele sugerau plante cu tije lungi, curbate care se transformau in balauri sau din care se desprindeau siluete feminine”. Este perioada Art Nouveau. Incepe o epoca agitata si capricioasa care anunta mari transformari, toate in viteza, conform planetei care incepe sa se grabeasca – incepe secolul XX. Tendinta de creare a unei arte noi a cuprins toata lumea de la est, la vest sub nume diferite: Secession si Jugend-stil in Germania si tarile de limba germana; Modern Art si Modern Style in Anglia; Style 1900, L’Art Moderne, Style bouche de metro, Style Jules Verne in Franta; Arte Joven in Spania.
Intr-o conferinta publicata in 1891, doctorul G. Bercar a emis un adevar stiintific unanim acceptat: “Caracterele distinctive ale femeii sunt sensibilitate, mobilitate, nervositate”. Iata un ideal uman. “Prototipul masculin era cel al prozaicului burghez respectabil, femeia slavita de artisti era o fiinta de vis, o divinitate inaccesibila, fatala, surazatoare si misterioasa (deseori reprezentata in pictura cu ochii inchisi), abandonata, dar distanta.” Costumul anului 1900 a creat silueta ce amintea, prin talia strangulata, de clepsidra. “Trupurile apareau ca liane suple, misterioase, pudic ascunse sub falduri miscatoare”. Barbatul avea, totusi, o lejeritate in miscari, desi costumul lui era teapan.
In timpul primului razboi mondial, restrictiile economice determina femeia sa recurga la gasirea unor solutii practice, in toate domeniile (inclusiv in ceea ce priveste costumul). Asta pentru ca femeia este cea care ramane “la vatra”, barbatii fiind la lupta. Pentru prima data in istoria moderna, femeia merge “la serviciu”, in mod oficial. Si tot pentru prima data, ea poarta pantalonul (de cele mai multe ori, pantalonul sotului plecat la razboi). Chiar daca “admiratia tuturor mergea atunci catre eroul militar calit de viata de campanie si spre sora de caritate care constituiau idealul de simplitate si demnitate umana al epocii”, iata ca in aceasta perioada incepe si “drama eliberarii femeii”, lupta pentru egalitate cu barbatul, pentru emancipare. Paleta curentelor artistice este variata, directiile diferite.
Deja trecand prin Expresionism, arta subiectiva in care accentul cade pe alegerea temelor obsesionale, pe accentuarea grafismului liniar – expresiv (Goya, Daumier, Van Gogh); prin Fovism in care prima coloritul vivace, chiar violent (Matisse, Marquet, Derain, Braque); prin Cubismul lui Picasso, Braque, Leger si Futurism, primul razboi mondial gaseste lumea artei intr-o efervescenta de stiluri si curente, culminand cu Abstractionismul.
Ca si arhitectura si pictura cubiste, desenul de mode descoperea geometria. Moda care s-a raspandit larg era simpla si practica. “Tipul feminin preferat era cel al adolescentei cu corpul baietesc, ca o scandura, purtand taior (Greta Garbo). Atributele feminine erau voit mascate: parul tuns scurt, pieptul aplatizat prin croiala in fir drept, fara pense, cordonul era coborat pe solduri pentru a nu marca talia”. Femeia moderna si libera si-a facut aparitia, cu silueta ei geometrizata, compusa din fragmente tubulare, cu contururi drepte.“Pictorii si sculptorii au aratat contemporanilor lor idealul uman catre care tindeau fara sa-si dea seama; actiunea de transformare a indivizilor pentru a semana cu aceste prototipuri s-a indeplinit prin costumatie, coafura, machiaj”.

Bibliografie:
Adina Nanu – Arta, Stil, Costum, Editura Meridiane, Bucuresti, 1976
Enciclopedie du Costum – Edition Albert Morance, Paris, 1955
Rene Huyghe – Dialog cu Vizibilul, Editura Meridiane, 1981
Jean Yoyotte – Istoria Ilustrata a Picturii, Editura Meridiane, 1968
Marin Nicolau – Golfin – Istoria Artei, Editura Didactica si Pedagogica, 1970
Constantin Prut – Dictionar de Arta Moderna, Editura Albatros, 1982

…